i’m back! kinda…

Etichete

, ,

şi asta pentru că nu prea plecasem, dar am fost destul de departe.

meanwhile ( in Paris, cum ar spune o dragă prietenă de-a mea) s-au petrecut lucruri. bune, rele, interesante, unele înspăimântătoare, altele minunate, unice. în primul – şi cel mai important – rând, am evadat din cutia de tablă! a fost, cum era de aşteptat, o evadare cu surle, trâmbiţe, cucoane sâsâite, ameninţări, extraveral, felicitări şi nişte prieteni minunaţi post-partum.

în al doilea rând, am aterizat într-o lume din care nu cred că mai plec, nici de-ar veni mega-angajatorii lumii să-mi spună să mă plătesc să stau degeaba! am re-aterizat în lumea mea, aia cu deadline-uri care-mi plac, cu oameni pe care ţi-e drag să-i asculţi, cu colegi cu care ţi-e bine să lucrezi şi cu cel mai mic salariu din lume. sau măcar din judeţ.

şi nu în ultimul rând, m-am întors pe blog. cu bucurii, cu comentarii, cu pisy, cu diacritice, cu di tăti!

soon!

Anunțuri

Imagine

Dureri lingvistice

Etichete

, , , ,

V-ă rog să m-ă scuza-ţi că nu ştiu să scriu corect. Nu e vina me-a că cei 12ani de şcoală iam făcut cu pretenii prin baruri pentru că profesorii nu au ştiut cum să m-ă atragă la ore. Este numai vina lor. Eu Bacalaureat-ul lam luat cu notă mare pentru că a avut grije tata să aibă grije de doamnele care au supravegheat şi care a fost foarte amabile cu mine atunci când am cerut voie să scot culegerea cu comentarii pe bancă.

Stiţi versurile „aşa plângea un gândăcel în pumnul ce-l strângea să-l rupă”? Ei, mie mi-au marcat o bună parte din copilărie. Mă şi vedeam lângă mica fiinţă nevinovată şi incapabilă să se apere în momentul în care copilul tiran o strânge şi-o zdrobeşte. Aşa cred că se simte şi biata limbă română. E-o comoară, într-adevăr şi fără să cad în zone patetice, eu chiar ţin la ea. Dar ultimele luni mi-au oferit neaşteptata oportunitate de a vedea stâlcirea şi schinguirea ei „at its finest”.

Am ajuns, aşadar, la unica concluzie logică ce poate decurge din întâlnirile mele cu varii vorbitori ai dulcelui grai: aceştia se împart în mai multe categorii iar majoritatea ar trebui să încerce să aprofundeze o altă limbă. Cea de la pantofi, poate.

Denumire: Bacalaureaţii copy-paste

Caracteristici: Au absolvit examenul maturităţii printr-un miracol divin, dar încă n-au finalizat de aprofundat utilizarea cratimei sau a virgulei într-o frază. Folosesc cuvinte mari al căror înţeles nu l-au asimilat încă foarte bine doar pentru că sună elevat. Scriu „ştii” cu un singur „i” şi „copiii” cu 2 pentru că fac economie.

Motto: Fi-e ca cel m-ai bun să câştige!

Habitat: În mod surprinzător, reprezentanţii speciei se regăsesc în cele mai neaşteptate locuri. Un (nu neapărat) fin observator îi poate identifica în redacţiile ziarelor, la conducerea unor companii prestigioase, la birou, în fruntea micilor oraşe din ţară şi – cel mai probabil – inclusiv în fruntea acesteia din urmă.

Pasiuni: Cititul (sic!), muzica (de cele mai multe ori cea clasică), călătoriile (în străinătate nu trebuie să ştii să foloseşti cratima) şi musai noile tehnologii.

Denumire: Shookarii xoxoxo

Caracteristici: Acneici, neapărat cu breton cabalin bine plăcuit peste jumătate de faţă (jumătatea pentru care fondul de ten n-a mai reuşit să facă miracole), perfecţionişti în decorarea cu negru a ochilor şi a unghiilor, ataşaţi de pierce-uri şi alte metode tribale de înfrumuseţare a corpului, sonori şi, bineînţeles, „jmekeri”. Reuşesc să transforme o simplă discuţie pe reţelele de socializare într-un real studiu de caz pentru specialiştii în lingvistică. Sunt urmaşii vechilor stăpâni ai artei „asl pls”-ului, dusă la extreme nebănuite.

Motto: Fatăăăăăă! xoxoxoxoxo 😀

Habitat: malluri (cu cât sunt mai mari, cu atât e mai bine), magazine în trend, food-court-uri (musai la „Mac” sau la „CaEfCe”), cafenele (damn it!), Facebook, autobuze, spaţii deschise. Practic, peste tot!

Pasiuni: Justin Bieber, Vampire Diaries, Hannah Montana, Justin Bieber, chiulitul, arta contemporană, am zis Justin Bieber?

Denumire: Misterioşii din online

Caracteristici: Niţel aduşi de spate din cauza orelor multiple petrecute în faţa calculatorului căutând – şi citez – „gagici”, cu pântece proeminente pe care ocazional reuşesc să le mascheze prin stilul vestimentar. Tricourile albe nu le lipsesc din garderobă, precum nici apelativele universal valabile „fatăăăăă” sau „pisi” nu le lipsesc din vocabularul limitat. Trecuţi oarecum prin şcoală, mai au momente în care „greşesc” şi mai scapă niscaiva semne de punctuaţie în locurile permise. De altfel, sunt ferm convinşi de existenţa cratimei în „vin-o” şi „î-mi”, de reflexivitatea verbului „a râde” (eg. „mă râd”) şi de charmul pe care îl conferă unei conversaţii debutul cu apelativul sus-menţionat „pisi”.

Motto: Carpe diem! (că-i în latină şi „dă bine”)

Habitat: În principiu oriunde există conexiune „moca” la net, sau acasă, asta însemnând de cele mai multe ori în apartamentul părinţilor.

Pasiuni: declară că citesc, că ascultă muzică „de calitate”, că le place să iasă în oraş cu prietenii, să facă plimbări în parc, susţin că le plac animalele şi comediile cu toate că nimeni niciodată nu a putut demonstra aceste menţiuni. Poate doar treaba cu comediile, că deh! cine nu savurează una bună din când în când?

galben. Cod galben

Etichete

, , , ,

E cald. E inuman de cald! E atât de cald încât pleoapa de sus se lipeşte de cea de jos într-o încercare aproape nereuşită de a sabota eficienţa la locul de muncă.

N-am mai prestat de mult scrieri antagonice cu solicitările din fişa postului, astfel că prezentul demers mi se pare cu atât mai anevoios. Noroc că am două muze bine intenţionate şi bine inspirate, pe care le savurez ori de câte ori îmi dau preţioasa ocazie. Pisy va fi cu siguranţă protagonista unei postări ulterioare. E o extensie a sufletului meu care se încăpăţânează să nu se blazeze. Sufletul, că Pisy mai are unele astfel de sporadice episoade. Pisi cealaltă iubeşte mâţele. Cum să n-o iubesc şi eu, la rândul meu?

Aşadar, azi prestăm despre căldura la locul de muncă. E un fenomen care ne macină pe toţi în această minunată perioadă.

E galben. Cod galben. E cod galben de dimineaţă, de când am lăsat în spate răcoarea blocului pentru a începe zilnicul periplu spre locul unde mor neuroni şi nasc idei. Graţie spiritului ecologist şi faptului că lucrurile importante au nevoie de – nu-i aşa? – timp, cu aproape o oră înainte de începerea programului mă proţăpesc în staţia de tramvai. După îndelungi scremeri, vine şi cutia metalică pe-al cărei frontispiciu zace scrisă cifra fatidică. Şi urc. Şi-n fiecare zi după ce urc îmi jur că de mâine-mi iau bicicletă şi-o utilizez cu sfinţenie ca mijloc de deplasare. Dar „mâinele” ăsta văd că nu mai vine.

E greu de înţeles cum de la ore atât de fragede ale dimineţii lumea … well… pute! „Vin din schimbul de noapte” veţi spune. Nu. Vin de acasă, cu pachetul în pungă – că emană şi ăla oareşce izuri – vin după o noapte de hodină şi se îndreaptă spre o nouă zi de muncă. MĂCAR 8 ore! Nu vreau să-mi treacă prin gând cam care-i aroma de ajuns acasă!

Şi ajung la destinaţie. Pour les connaisseurs, „f***ul oraşului”, pentru neiniţiaţi, o cutie ceva mai mare de tablă cu pretenţii de clădire de birouri. Aici timp de aproximativ 20 de minute se petrece cea mai frumoasă parte a zilei de lucru. Se petrece întâlnirea cu câinele senzaţional şi incredibil de drăgăstos al şefilor şi ocazional cu Pisi în a cărei companie uiţi că-s multe zeci de grade afară şi încă şi mai multe înăuntru. Atunci se petrece Cafeaua (n-are aromă, uneori nici gust nu prea are, dacă nu vin băieţii să schimbe materiile prime, dar e pretext de cenaclu, bună dispoziţie şi networkig, cum se zice-n medii specializate).

Următoarele două ore din program sunt cruciale. Dacă apuci să faci treabă în decursul celor 120 de minute, eşti foarte norocos şi fericit, pentru că e singura treabă pe care-ai s-o faci în ziua respectivă. Cam pe la 10 jumate se ridică soarele. Da, e minunat pentru plante, pentru grâne, pentru fotosinteză, pentru oamenii care au concediu, dar nu şi pentru angajaţii de la A..(nah, că era să dau din casă!). Atunci timpul, neuronii, aerul, tastaturile, ţigările, cafelele, discuţiile, toate se opresc. Îşi reiau într-un final cursul, dar cu mari sincope şi cu nemăsurate eforturi. În cutie e inedit. Observi cu această ocazie human nature at its finest. Observi – chiar în această ordine corporatistă – iritare, enervare, frustrare, răzvrătire, o tentativă rapid eşuată de revoltă, indignare şi, în final, inevitabila acceptare. Doar mâine aici revenim cu toţii. Şi dacă nu mi-ar plăcea ce fac aici, la mine lista ar continua cu siguranţă!

Aici închei. S-a încins spaţiul de lucru iar neuronul dă semne c-ar avea mare nevoie de o gură de aer. Cald, evident!

Hello world!…că sună bine

De mult îmi doresc eu trebşoara asta. Cam de când am început să citesc şi alte trebşoare similare şi mi-a plăcut ce scria lumea, cum scria lumea şi mai ales ce se întâmpla după ce scria lumea.

În principiu, îmi place să scriu lung, întortocheat, cu diacritice, cu î din i şi â din a, cu multe virgule, puncte de suspensie şi cu emoticonuri. Deşi încerc să mă las de ultimele 😀 Nu-mi iese. A, şi îmi place cafeaua. Mult.