Etichete

, , , ,

E cald. E inuman de cald! E atât de cald încât pleoapa de sus se lipeşte de cea de jos într-o încercare aproape nereuşită de a sabota eficienţa la locul de muncă.

N-am mai prestat de mult scrieri antagonice cu solicitările din fişa postului, astfel că prezentul demers mi se pare cu atât mai anevoios. Noroc că am două muze bine intenţionate şi bine inspirate, pe care le savurez ori de câte ori îmi dau preţioasa ocazie. Pisy va fi cu siguranţă protagonista unei postări ulterioare. E o extensie a sufletului meu care se încăpăţânează să nu se blazeze. Sufletul, că Pisy mai are unele astfel de sporadice episoade. Pisi cealaltă iubeşte mâţele. Cum să n-o iubesc şi eu, la rândul meu?

Aşadar, azi prestăm despre căldura la locul de muncă. E un fenomen care ne macină pe toţi în această minunată perioadă.

E galben. Cod galben. E cod galben de dimineaţă, de când am lăsat în spate răcoarea blocului pentru a începe zilnicul periplu spre locul unde mor neuroni şi nasc idei. Graţie spiritului ecologist şi faptului că lucrurile importante au nevoie de – nu-i aşa? – timp, cu aproape o oră înainte de începerea programului mă proţăpesc în staţia de tramvai. După îndelungi scremeri, vine şi cutia metalică pe-al cărei frontispiciu zace scrisă cifra fatidică. Şi urc. Şi-n fiecare zi după ce urc îmi jur că de mâine-mi iau bicicletă şi-o utilizez cu sfinţenie ca mijloc de deplasare. Dar „mâinele” ăsta văd că nu mai vine.

E greu de înţeles cum de la ore atât de fragede ale dimineţii lumea … well… pute! „Vin din schimbul de noapte” veţi spune. Nu. Vin de acasă, cu pachetul în pungă – că emană şi ăla oareşce izuri – vin după o noapte de hodină şi se îndreaptă spre o nouă zi de muncă. MĂCAR 8 ore! Nu vreau să-mi treacă prin gând cam care-i aroma de ajuns acasă!

Şi ajung la destinaţie. Pour les connaisseurs, „f***ul oraşului”, pentru neiniţiaţi, o cutie ceva mai mare de tablă cu pretenţii de clădire de birouri. Aici timp de aproximativ 20 de minute se petrece cea mai frumoasă parte a zilei de lucru. Se petrece întâlnirea cu câinele senzaţional şi incredibil de drăgăstos al şefilor şi ocazional cu Pisi în a cărei companie uiţi că-s multe zeci de grade afară şi încă şi mai multe înăuntru. Atunci se petrece Cafeaua (n-are aromă, uneori nici gust nu prea are, dacă nu vin băieţii să schimbe materiile prime, dar e pretext de cenaclu, bună dispoziţie şi networkig, cum se zice-n medii specializate).

Următoarele două ore din program sunt cruciale. Dacă apuci să faci treabă în decursul celor 120 de minute, eşti foarte norocos şi fericit, pentru că e singura treabă pe care-ai s-o faci în ziua respectivă. Cam pe la 10 jumate se ridică soarele. Da, e minunat pentru plante, pentru grâne, pentru fotosinteză, pentru oamenii care au concediu, dar nu şi pentru angajaţii de la A..(nah, că era să dau din casă!). Atunci timpul, neuronii, aerul, tastaturile, ţigările, cafelele, discuţiile, toate se opresc. Îşi reiau într-un final cursul, dar cu mari sincope şi cu nemăsurate eforturi. În cutie e inedit. Observi cu această ocazie human nature at its finest. Observi – chiar în această ordine corporatistă – iritare, enervare, frustrare, răzvrătire, o tentativă rapid eşuată de revoltă, indignare şi, în final, inevitabila acceptare. Doar mâine aici revenim cu toţii. Şi dacă nu mi-ar plăcea ce fac aici, la mine lista ar continua cu siguranţă!

Aici închei. S-a încins spaţiul de lucru iar neuronul dă semne c-ar avea mare nevoie de o gură de aer. Cald, evident!

Anunțuri